CRISTIAN SÂRB

Omul jupuit. Abisex

Eu nu scriu recenzii. Nu ştiu, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntru, tac, rămân mut, de obicei. Nu sunt în stare, cred, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei ce se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.

Vă amintiţi acea ilustraţie, deja "clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, văduvit de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor ce-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului "săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.

Abisex este cartea orbirii depline, de sine lucidă. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic, timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Sorin, unul din principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul – ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene ne apar, în schimb, îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.

Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, care ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a purcede la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei "scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că e bine. Şi am văzut că-mi "plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul – trag speranţă – că l-am parafrazat atât de stângaci…

Am citit, cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.

Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami. Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au înspăimântat cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.

Mihaela Butnaru

Abisex

Autor: Sorin Delaskela
Rating:

Văd cartea lui Sorin Delaskela ca pe o încercare de dezgolire a lumii, cercetare febrilă în intimitatea ei, venită din curiozitate, exasperare şi pasiune. Pînă la urmă, luciditatea nu poate rezulta decît din exasperare, dintr-o tensiune internă care face ridicole, aproape obscene lucrurile pe care îşi bazează oamenii viaţa: munci mărunte fără vreun scop sau vreo satisfacţie, iubiri programate, plictisite, iluzii de glorie sau nemurire, viclenia, profitul. Sunt scrise în Abisex dramele obişnuite, lipsite de grandoare, cu atît mai dureroase cu cît nu le salvează spiritualizarea.

De altfel, a purifica nenorocirile oamenilor, a-i îmbunătăţi, descrie în culori călduţe nu sunt altceva decît forme subtile de iluzionare. În schimb, Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate de aceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare. La o vedere superficială, încă o pornografie dezabuzată, din nou lumea în descompunere. Ce deosebeşte cartea lui Delaskela de mistica sexuală a lui Leonard Cohen sau de voluptatea apocalipsei lui Henry Miller, autori de care se apropie, este refuzul grandorii. Asta duce la un fel straniu de înţelegere, apropiere de mintea cititorului, un fel de modestie care captează încrederea.
 
Veţi întreba, poate, ce se petrece în cartea asta, pînă la urmă. Dacă este un inventar de dezamăgiri şi eşecuri, scrise cu un umor sumbru, dacă este o carte cu portrete feminine minunate, o disperată explorare a sexualităţii, o scotocire prin fiinţă după izbăvirea imposibilă. În Abisex se găsesc toate acestea, prea puţin cosmetizate, însă într-o formă limpede, o poezie firească. Relevant ar fi, probabil, să citez toată cartea, stilul autorului, cu ceva din cruzimea celui care scrie pentru sine, dar se lasă citit pe furiş, trece cu eleganţă de la melancolie la patetism, de la limbajul frust la cel delicat. La nivelul construcţiei, pare greu de crezut ca Abisex este prima carte a autorului.

Totuşi, un exemplu: „Simţi că nu mai e nimic inocent în această furie de zi cu zi. Că totul e o mecanică idioată şi sumbră, care te propteşte direct în moarte. Ce faci?eşti întrebat. Iată, fac asta şi asta, spui. Dar, în realitate, ştii bine că tu nu faci realmente mai nimic. Nu faci tu ceva sau altceva. Ceva te mişcă încolo şi încoace, înainte şi înapoi. Ceva fantomatic trăieşte în numele meu şi al tău.”

În fine, consider că etichetarea cărţii drept erotică sau pornografică acoperă un aspect restrîns, care i-ar păcăli atît pe cei deja plictisiţi de valul porno din literatura română, cît şi pe cei care au reţineri, mai mult sau mai puţin ipocrite, faţă de limbajul dezinhibat. Pe de altă parte, o asemenea etichetă este şi o bună reclamă: sunt convinsă că scrierea lui Sorin Delaskela este una din puţinele cărţi româneşti care pot fi traduse şi primite cu interes. Nici subiectul, nici abordarea nu suferă de acel fel de îngustime explicabilă, care să le facă valide numai în spaţiul limbii române, între aluzii pe care numai noi le înţelegem. De aceea, cred că Abisex merită mai multă atenţie, o lectură lipsită de prejudecăţi referitoare la faimă şi anonimat, la limbaj decent şi indecent. Lectură pe care v-o doresc.